Iubirea, masina de tocat

Daca ati stat vreodata pe langa bunica in timp ce toca carne, atunci stiti la ce fenomen ma refer: inauntru intra o bucata zdravana si tare de carne si ies niste viermisori moi si scarbosi de… ei bine, de carne tocata.

Sa nu ma intelegi gresit. Nu vreau sa spun ca iubirea, acest sentiment atat de nobil si de frumos si atat de laudat de poeti boemi si visatori ar fi un vierme moale si scarbos, caci nu e. Si asta lasand la o parte faptul ca doar metaforic un sentiment, de orice fel ar fi el, ar putea fi comparat cu un fel de mancare.

Ce vreau eu sa spun e ca iubirea actioneaza la fel ca si masina mai sus mentionata, doar ca in loc sa toaca carne, distruge lucruri mult mai profunde si mai subtile, cum ar fi ratiunea, demnitatea, respectul pe care orice persoana ar trebui sa si-l acorde siesi, si oh, vai, cate alte lucruri se dau la o parte si se pierd in fata iubirii.
Cred ca deja am au disparut de pe fete incruntaturile nedumerite sau privirile sarcastice si sceptice si ca am intrat pe un teren daca nu cunoscut, atunci cel putin mai usor de inteles.

Exemple, din pacate, sunt, au fost si vor continua sa fie nenumarate. Am auzit cu totii de relatii disfunctionale, aflate in permanenta pe punctul de a se destrama, si care se incapataneaza totusi sa mearga inainte, desi toata lumea in afara de cei implicati vede clar ca de mers nu merg nicaieri si ca de fapt stau pe loc. Relatii in care bataile si violenta au devenit noua moda de a-i arata celuilalt ca il iubesti, iar inselatul cu o terta sau chiar tetra persoana e la ordinea zilei. In asemenea cazuri, simbolul deja invechit al demodatei inimi ar putea fi inlocuit cu un pumn strans inchis si gata de a da o lovitura, caci ar fi practic acelasi lucru.

Relatii care, asemenea unui drog, ajung sa dea dependenta, mai exact de persoana de langa tine: ajungi sa depinzi atat de mult de acel cineva incat brusc esti incapabil sa mai faci ceva de unul singir, iti pierzi propria individualitate. Si ajungi sa te trezesti ca din “cuplu” ati devenit gemeni siamezi, inseparabili intr-un mod cat se poate de nesanatos. Relatii care te fac sa uiti valori si principii pe care le credeai infailibile si sa faci lucruri prostesti si periculoase si pe care parca mai ieri le condamnai, din teama de a-l pierde pe cel de langa tine, fara de care simti ca nu-ti mai poti continua viata.
Si as mai putea continua, insa cred ca ati prins ideea. Fireste ca nu toate povestile de dragoste sunt asa si ca mai exista si cazuri fericite, insa aceste nu au un impact tot atat de mare asupra noastra. Ma voi referi asadar la cazurile enumerate mai sus si la altele, la cele ramase nerostite, insa la fel de mult intelese.

Caci ceea ce se petrece in aceste situatii nefericite dar cat se poate de adevarate nu e normal, sau cel putin n-ar trebui sa fie. Iubirea nu ar trebui sa ne faca sa ne uitam pe noi insine, cine suntem si ce credem, insa o face. Nu ar trebui sa ne faca sa acceptam atat de usor situatii care intr-un coltisor uitat al mintii stim ca sunt gresite si pe care le acceptam totusi, uneori chiar cu seninatate si cu un zambet tamp si chinuit pe buze. Nu ar trebui sa ne inabuse ratiunea si sa ne incatuse de maini si de picioare cu lanturi cu atat mai greu de rupt cu cat ni le faurim noi insine. Iubirea nu ar trebui sa faca multe, si totusi le face. De ce? Pentru ca o lasam noi. In ciuda a ceea ce se spune, iubirea nu-ti da aripi, ci catuse. Singura diferenta e cat de lungi lasam lanturile si cat de mult tragem de ele pana sa ne dam seama cat de incatusati suntem de fapt.

Pastrand analogia de la inceput, in iubire intram noi, fiinte intregi si demne, si iesim, asta daca mai iesim, fiinte pe bucati. Ceea ce toaca iubirea cu atata cruzime prefacuta in dulci si parfumate alinari suntem noi, libertatea noastra.

O dorință, două dorințe…

Încă de când suntem mici, învățăm să ne facem micile nostre dorințe să fie îndeplinite. Începând cu banalul „Mi-e foame” și terminând cu „Sunt plictisit și vreau să mă joc”, bebelușii au în general o singură metodă de a-și satisface poftele: plânsul. Metodă simplă, dar eficientă, ce nu dă greș aproape niciodată. Lăsându-le la o parte pe mama sau bunica care ar face oricum tot ce le stă în putință ca să-i fie bine „copilașului”, să fim serioși, cui îi face plăcere să audă un bebeluș plângând?

Spuneam deci, că această metodă atât de eficientă are un singur dezavantaj: nu merge decât atunci când suntem foarte mici. Apoi, pe măsură ce creștem, deja începem să primim mustrări, tonuri exasperate sau chiar palme ca răspuns la plânsetele noastre, în loc de graba de a ne satisface dorințele cu care eram obișnuiți. Și, deși devine încet-încet mult mai greu să obținem ce dorim, dorințele noastre nu se opresc. Dimpotrivă. Cresc și ele o dată cu noi, și din păcate se fac din ce în ce mai greu de îndeplinit. Pentru cei cărora le place matematica, e foarte simplu de rezumat întreaga situație: dorințele noastre cresc în număr și în intensitate invers proporțional cu ușurința de a le face să se îndeplinească. Iar pentru cei cărora nu le place matematica și nu vor să audă de ea în afara orelor, e și mai simplu: toată situația e cât se poate de nedreaptă.

Adevărul e că, atunci când suntem bebeluși, nu prea avem ce să ne dorim: gângurelile noastre se limitează la „Mi-e foame”, „Mi-e somn” sau „Vreau să mă joc”. De aici totul se complică. La 3 ani ne dorim deja prima noastră mașinuță sau prima păpușă Barbie, iar pe la 5 ani începem deja cu pretențiile: mașinuța asta e veche, vreau una roșie și nu albă, vreau 5 soldăței și, dacă se poate sau nu se poate, pe Spiderman sau Superman. Respectiv, o vreau și pe prietena brunetă a lui Barbie, și pe Ken, și rochițe și pantofi de păpușă, și un tigru de pluș, și una din păpușile alea vorbitoare sau cu cărucior pe care le dau la reclamele de la televizor. La 7 ani, fetele mai ales, încep deja să vrea haine, tot mai multe și mai scumpe, unele roz, altele albe, sau negre, albastre și verzi, simple sau cu prințesa preferată pe ele, iar băieții, continuarea listei cu jucării, la care se adaugă acum ultimele jocuri video sau pe calculator.

Lucrurile continuă așa până pe la, să zicem, 14 ani. Acum vrem haine și bani de buzunar, să ieșim în oraș la un film sau la o cafenea, vrem telefon mobil și să putem sta seara până pe la 10, să avem voie să mergem în cluburi și în taberele cu clasa, bineînțeles, fără părinți. Pe lângă asta, vrem poate să facem înot, sau dansuri, sau fotbal, sau să luăm cursuri de desen, și să avem note mari la școală, ore cât mai scurte și mau ușoare și pauze și vacanțe cât mai lungi.

Și lista merge mai devreme: la 16 ani vrem cât mai mulți bani de buzunar, fetele să fie populare, să fie frumoase și să aibă iubit, iar băieții să meargă la sală să aibă un abdomen lucrat, cât mai multe pătrățele și să aibă iubită. Vrem toți să ajungem la un liceu bun, dar să învățăm cât mai puțin, iar apoi să intrăm la o facultate bună, unde începe viața atât de lăudată de student. La 25 de ani vrem o slujbă bună, cu un salariu mare și cât mai ușoară, unde să ne etalăm cunoștințele care ni s-au băgat în cap în atâția ani de școală. La 30 vrem o slujbă stabilă cu un venit cât mai mare și o relație serioasă, poate să ne căsătorim și să încercăm să nu ne înșelăm soțul/soția. Tot pe la 30, mulți chiar mai devreme, vrem deja să avem copii, care să ne dea cât mai puțină bătaie de cap cu putință. La 40 vrem să avem o viață de familie liniștită, fără divorțuri, amanți sau morți tragice, o slujbă în continuare stabilă, și mai mulți bani, și copiii să nu ne mai bată atâta la cap cu toate dorințele lor (sesizați ironia, nu-i așa?).

Cam așa până pe la 60-65, când vrem să ne pensionăm și să ne trăim liniștiți restul vieții, poate să facem călătoria aia în Germania de care n-am avut timp niciodată, să ne vizităm, dacă avem, nepoții, și să nu descoperim că suferim de nu-știu-ce boală gravă pe care o avem de 10 ani dar n-am știu de ea niciodată, pentru că nu mergeam din 6 în 6 luni la doctor (cum am fi putut, doar n-aveam timp pentru că trebuia să mergem în schimb la slujbă, ca să avem banii și casa aia frumoasă cu 2 etaje pe care ne-am dorit-o întotdeauna…). La 70 de ani vrem sănătate și să ne vedem copiii oameni împliniți și nepoții cât mai des. La 80 vrem să murim ușor și să nu ajungem niște poveri, iar la 90 ne dorim să nu ajungem să murim într-un pat de spital.

Dorințele sunt părți cât se poate de firești ale personalității noastre. Le avem mereu. Va exista întotdeauna ceva la care să râvnim, fie că ne place, fie că nu. Ne ghidăm întreaga viață astfel încât să putem bifa cât mai multe dorințe, așa cum bifezi și lucrurile de pe lista de cumpărături. Problemele care apar atunci ne îndreptăm viața după dorințe așa cum se ghidează floarea-soarelui după soare sunt destul de puține în esență, dar fiecare vine la pachet cu ramificațiile sale.

Una din probleme e ce se întâmplă atunci când încercăm și nu reușim să ne îndeplinim aceste dorințe atât de importante pentru noi. Și nu mă refer la mofturi, dorințe gen „nu am putut să-mi cumpăr ACEA pereche de pantofi”, ci la cele importante, de tipul „n-am găsit o slujbă potrivită” sau „nu pot fi împreună cu persoana pe care o iubesc și o doresc cel mai mult”. Unii se resemnează și merg mai departe, însă alții rămân blocați și continuă să-și dorească ceva ce nu pot avea.

Altă problemă o reprezintă metodele pe care le folosesc unii pentru a-și îndeplini dorințele. Sigur, toți vrem să primim ce ne dorim, însă întrebarea care se pune e cât de departe am merge pentru asta. Cât de importantă e dorința respectivă? Cât de mult vrem să o vedem împlinită? Suficient cât să ne folosim de alții? Sau nu destul încât să rănim persoane la care ținem? Cât de importanți suntem noi pentru noi înșine până la urmă?

Dorințele sunt pietrele pe care oamenii își clădesc viața. E simplu. Facem ceva pentru că ne așteptăm să primim ceva în schimb sau, mai bine zis, pentru că ne așteptăm ca consecințele acțiunilor noastre să ne fie favorabile. Toți ne ghidăm după acest principiu. Ceea ce face diferența e norocul sau, în alte cazuri, scrupulozitatea de care dăm sau tocmai că nu dăm dovadă. E un fapt știut de toți că ne dorim să ne vedem dorințele îndeplinite. Însă cât de mult ne dorim să încălcăm dorințele altora pentru a le vedea venind la viață pe ale noastre?

Eterna prietenie

Prietenie… ah, ce cuvânt frumos. Atât de plin de promisiuni și de speranțe, ce din păcate se dovedesc de atâtea ori a fi doar iluzii deșarte.

Cred că știți cu toții la ce mă refer. Cu toții am avut la un moment dat un prieten pe care am crezut că-l vom avea lângă noi pentru totdeauna, și care s-a dovedit a nu trece crudul test al timpului. Acel prieten care mai ieri era cel mai puternic sprijin al nostru, iar azi e doar o amintire…

Poate că nu trecem chiar toți prin asta. Mai sunt și excepțiile care, surprinzător, întăresc regula, însă în general ajungem cu toții să cunoaștem sentimentul. Așa că dacă nu ți s-a întâmplat încă, nu te îngrijora, sunt șanse mari că o vei păți în curând.

E normal și logic că nu ne putem păstra toți prietenii pe care ni-i facem de-a lungul vieții. Creștem. Ne schimbăm. Ne maturizăm. Știm cu toții povestea. Ceea ce e trist și nu atât de logic e atunci când ajungi să pierzi una din acele persoane la care țineai cu adevărat, în care aveai încredere, în care te confesai, care ți-a devenit ușor-ușor cel mai bun prieten. Credeai că veți rămâne prieteni pentru totdeauna, că nimeni și nimic nu va putea distruge prietenia pe care o aveți. Apoi vine cruda realitate și-ți năruie toate iluziile, bineînțeles în timp ce-ți râde în față de cât de naiv ai fost.

Povestea începe cât se poate de simplu. La un anumit moment în viață, cunoaștem o persoană de care ne simțim atrași și legați, care credem că ne poate înțelege așa cum nici noi înșine nu suntem în stare să o facem. Din vorbă-n vorbă, din secret în secret, ajungem să legăm o strânsă și frumoasă prietenie care credem, mai bine zis sperăm, că va dura toată viața. Până aici toate bune și frumoase. Îi împărtășim totul, fără teamă sau ezitări. Îi spunem fiecare necaz prin care trecem, fiecare problemă pe care o avem. Totul e natural, fără rezerve, doar ți-e cea mai bună prietenă, iar într-o prietenie, știe toată lumea, totul se dăruiește, nimic nu se dă la schimb. Pare că nimic nu poate merge rău.

Și apoi încep să vină micile pete negre de pe altfel complet alba foaie de hârtie a prieteniei voastre. Nu știu cum încep aceste pete să se ivească. La un moment dat pur și simplu nu mai sunteți la fel de conectați, de legați unul de altul cum erați înainte. Nu mai sunteți pe aceeași lungime de undă. Fiecare a început să-și dezvolte propriile interese, pasiuni și preocupări, cum e și normal. Doar că acestea nu mai corespund. V-ați schimbat amândoi, ați luat-o fiecare pe câte un alt drum. Nu știu unde e răscrucea la care v-ați despărțit, și nici unde e cea care va face ca drumurile voastre să devină iarăși unul singur. Poate că aceste răscruci nici nu există. Poate ați mers încă de la bun început pe două drumuri separate, care erau însă destul de apropiate încât să vă dea impresia că erau unite. Nu știu și nici nu contează. Important e că nu mai aveți ceea ce obișnuiați să aveți.

Așa că, încet dar sigur, lucrurile încep să se răcească. Nu mai sunteți așa de apropiați. Nu vă împărtășiți chiar tot, și chiar și atunci o faceți, naturalețea de altădată e demult uitată. Petreceți din ce în ce mai puțin timp înainte, până când pretextul de a vă întâlni devine „Nu ne-am mai văzut de mult”. Întreaga relație a căpătat deja o notă forțată, de parcă una sau chiar niciuna nu mai vrea cu adevărat să fie „cea mai bună prietenă a celeilalte”.

Rezultatul? O prietenie forțată și peticită, ținută în loc mai mult de amintiri și de „frumoasele vremuri de odinioară” decât de interese și pasiuni comune. Parcă ați rămas prietene mai mult pentru ceea ce v-a legat cândva decât pentru ceea ce vă leagă acum. Și aici intervine ceea ce eu numesc „sindromul prietenului din copilărie”, care e exact ceea ce indică numele. Nu mai e prietena ta cea mai bună, e doar prietena din copilărie, cea mai veche, pe care o ții pe lângă tine parcă doar din comoditate și dintr-o oarecare nostalgie. Parcă e puloverul preferat pe care-l purtai când erai mică și nu ratai nicio ocazie să-l pui pe tine, dar care acum ți-a rămas mic și, de atâta purtat, firele au început să se dezbine. Dar, deși e mic și dezlânat, e încă fostul tău pulover preferat, de care te leagă atâtea amintiri plăcute încă nu-ți vine să-l dai sau să-l arunci. Așa că îl porți cu încăpățânare unde poți, în casă unde nu te vede nimeni, de exemplu. De-abia rezistă să nu se deșire cu totul, și totuși tu refuzi cu încăpățânare să renunți la el.

Așa și cu fosta cea mai bună prietenă. Partea cea mai tristă e că rămâi blocată între a două lumi, cea a trecutului și-a amintirilor și cea a prezentului și a implacabilei realități. Nu vă mai puteți întoarce la ceea ce ați avut cândva, dar nici să treci cu totul peste nu-ți vine. Așa că rămâi prinsă undeva la mijloc, poate fără să-ți dai seama de cât de absurdă e întreaga situație.

Sper că vă dați seama că o astfel de prietenie nu poate dura la nesfârșit. Oricât de tare o strângi în dinți, indiferent cât de mult îți dorești să reziste sau cât de mult lupți pentru ea, pur și simplu nu are cum să țină mai mult de atât. Precum o casă clădită pe un teren în pantă, nu are nevoie decât de un imbold mititel pentru a începe încet-încet să se dărâme. Restul e doar o chestiune de timp.

E trist, însă de multe ori se întâmplă așa. O prietenie care credeai că e pe viață ajunge să nu dureze mai mult de câțiva de ani. Spuneați că sunteți prietene „pentru eternitate”. Și apoi ajungeți să realizați că eternitatea nu e atât de lungă pe cât credeați și sperați voi.

Prietenia. Un singur cuvânt, ce promite atât de multe. Un cuvânt înșelător, ce de multe ori aduce după sine decepție și un profund sentiment de gol și dezolare. Căci, într-adevăr, nu ai cum să nu simți o acută tristețe atunci când pierzi persoana care pentru un timp ți-a fost cel mai solid sprijin. Simți un imens gol, de parcă ceva dinăuntrul tău ți-a fost smuls cu forța. De fapt, nu e decât sentimentul singurătății.

Deci, cum spuneam, prietenia, uneori cea mai mare minciună pe care ți-o repeți sieși, alteori cel mai pur adevăr. O iluzie care poate dura toată viața sau o singură clipă. Și, cu toate astea, o experiență pe care continuăm să o căutăm, în ciuda tuturor dezamăgirilor. Nu suntem încă destul de puternici pentru a trăi singuri, înconjurați doar de noi înșine și de singurătate. Poate că nu vom fi niciodată. Cine știe? Un lucru e sigur. Prietenia poate că nu a fost și nu e nici acum eternă, însă căutarea uneia care să dureze promisa veșnicie este și va fi și de-acum încolo. Eterna căutare a unei persoane care să fie noi și ei în același timp. Eterna căutare a nouă înșine în altcineva. Eterna căutare a eternei prietenii.