O dorință, două dorințe…

Încă de când suntem mici, învățăm să ne facem micile nostre dorințe să fie îndeplinite. Începând cu banalul „Mi-e foame” și terminând cu „Sunt plictisit și vreau să mă joc”, bebelușii au în general o singură metodă de a-și satisface poftele: plânsul. Metodă simplă, dar eficientă, ce nu dă greș aproape niciodată. Lăsându-le la o parte pe mama sau bunica care ar face oricum tot ce le stă în putință ca să-i fie bine „copilașului”, să fim serioși, cui îi face plăcere să audă un bebeluș plângând?

Spuneam deci, că această metodă atât de eficientă are un singur dezavantaj: nu merge decât atunci când suntem foarte mici. Apoi, pe măsură ce creștem, deja începem să primim mustrări, tonuri exasperate sau chiar palme ca răspuns la plânsetele noastre, în loc de graba de a ne satisface dorințele cu care eram obișnuiți. Și, deși devine încet-încet mult mai greu să obținem ce dorim, dorințele noastre nu se opresc. Dimpotrivă. Cresc și ele o dată cu noi, și din păcate se fac din ce în ce mai greu de îndeplinit. Pentru cei cărora le place matematica, e foarte simplu de rezumat întreaga situație: dorințele noastre cresc în număr și în intensitate invers proporțional cu ușurința de a le face să se îndeplinească. Iar pentru cei cărora nu le place matematica și nu vor să audă de ea în afara orelor, e și mai simplu: toată situația e cât se poate de nedreaptă.

Adevărul e că, atunci când suntem bebeluși, nu prea avem ce să ne dorim: gângurelile noastre se limitează la „Mi-e foame”, „Mi-e somn” sau „Vreau să mă joc”. De aici totul se complică. La 3 ani ne dorim deja prima noastră mașinuță sau prima păpușă Barbie, iar pe la 5 ani începem deja cu pretențiile: mașinuța asta e veche, vreau una roșie și nu albă, vreau 5 soldăței și, dacă se poate sau nu se poate, pe Spiderman sau Superman. Respectiv, o vreau și pe prietena brunetă a lui Barbie, și pe Ken, și rochițe și pantofi de păpușă, și un tigru de pluș, și una din păpușile alea vorbitoare sau cu cărucior pe care le dau la reclamele de la televizor. La 7 ani, fetele mai ales, încep deja să vrea haine, tot mai multe și mai scumpe, unele roz, altele albe, sau negre, albastre și verzi, simple sau cu prințesa preferată pe ele, iar băieții, continuarea listei cu jucării, la care se adaugă acum ultimele jocuri video sau pe calculator.

Lucrurile continuă așa până pe la, să zicem, 14 ani. Acum vrem haine și bani de buzunar, să ieșim în oraș la un film sau la o cafenea, vrem telefon mobil și să putem sta seara până pe la 10, să avem voie să mergem în cluburi și în taberele cu clasa, bineînțeles, fără părinți. Pe lângă asta, vrem poate să facem înot, sau dansuri, sau fotbal, sau să luăm cursuri de desen, și să avem note mari la școală, ore cât mai scurte și mau ușoare și pauze și vacanțe cât mai lungi.

Și lista merge mai devreme: la 16 ani vrem cât mai mulți bani de buzunar, fetele să fie populare, să fie frumoase și să aibă iubit, iar băieții să meargă la sală să aibă un abdomen lucrat, cât mai multe pătrățele și să aibă iubită. Vrem toți să ajungem la un liceu bun, dar să învățăm cât mai puțin, iar apoi să intrăm la o facultate bună, unde începe viața atât de lăudată de student. La 25 de ani vrem o slujbă bună, cu un salariu mare și cât mai ușoară, unde să ne etalăm cunoștințele care ni s-au băgat în cap în atâția ani de școală. La 30 vrem o slujbă stabilă cu un venit cât mai mare și o relație serioasă, poate să ne căsătorim și să încercăm să nu ne înșelăm soțul/soția. Tot pe la 30, mulți chiar mai devreme, vrem deja să avem copii, care să ne dea cât mai puțină bătaie de cap cu putință. La 40 vrem să avem o viață de familie liniștită, fără divorțuri, amanți sau morți tragice, o slujbă în continuare stabilă, și mai mulți bani, și copiii să nu ne mai bată atâta la cap cu toate dorințele lor (sesizați ironia, nu-i așa?).

Cam așa până pe la 60-65, când vrem să ne pensionăm și să ne trăim liniștiți restul vieții, poate să facem călătoria aia în Germania de care n-am avut timp niciodată, să ne vizităm, dacă avem, nepoții, și să nu descoperim că suferim de nu-știu-ce boală gravă pe care o avem de 10 ani dar n-am știu de ea niciodată, pentru că nu mergeam din 6 în 6 luni la doctor (cum am fi putut, doar n-aveam timp pentru că trebuia să mergem în schimb la slujbă, ca să avem banii și casa aia frumoasă cu 2 etaje pe care ne-am dorit-o întotdeauna…). La 70 de ani vrem sănătate și să ne vedem copiii oameni împliniți și nepoții cât mai des. La 80 vrem să murim ușor și să nu ajungem niște poveri, iar la 90 ne dorim să nu ajungem să murim într-un pat de spital.

Dorințele sunt părți cât se poate de firești ale personalității noastre. Le avem mereu. Va exista întotdeauna ceva la care să râvnim, fie că ne place, fie că nu. Ne ghidăm întreaga viață astfel încât să putem bifa cât mai multe dorințe, așa cum bifezi și lucrurile de pe lista de cumpărături. Problemele care apar atunci ne îndreptăm viața după dorințe așa cum se ghidează floarea-soarelui după soare sunt destul de puține în esență, dar fiecare vine la pachet cu ramificațiile sale.

Una din probleme e ce se întâmplă atunci când încercăm și nu reușim să ne îndeplinim aceste dorințe atât de importante pentru noi. Și nu mă refer la mofturi, dorințe gen „nu am putut să-mi cumpăr ACEA pereche de pantofi”, ci la cele importante, de tipul „n-am găsit o slujbă potrivită” sau „nu pot fi împreună cu persoana pe care o iubesc și o doresc cel mai mult”. Unii se resemnează și merg mai departe, însă alții rămân blocați și continuă să-și dorească ceva ce nu pot avea.

Altă problemă o reprezintă metodele pe care le folosesc unii pentru a-și îndeplini dorințele. Sigur, toți vrem să primim ce ne dorim, însă întrebarea care se pune e cât de departe am merge pentru asta. Cât de importantă e dorința respectivă? Cât de mult vrem să o vedem împlinită? Suficient cât să ne folosim de alții? Sau nu destul încât să rănim persoane la care ținem? Cât de importanți suntem noi pentru noi înșine până la urmă?

Dorințele sunt pietrele pe care oamenii își clădesc viața. E simplu. Facem ceva pentru că ne așteptăm să primim ceva în schimb sau, mai bine zis, pentru că ne așteptăm ca consecințele acțiunilor noastre să ne fie favorabile. Toți ne ghidăm după acest principiu. Ceea ce face diferența e norocul sau, în alte cazuri, scrupulozitatea de care dăm sau tocmai că nu dăm dovadă. E un fapt știut de toți că ne dorim să ne vedem dorințele îndeplinite. Însă cât de mult ne dorim să încălcăm dorințele altora pentru a le vedea venind la viață pe ale noastre?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: