Eterna prietenie

Prietenie… ah, ce cuvânt frumos. Atât de plin de promisiuni și de speranțe, ce din păcate se dovedesc de atâtea ori a fi doar iluzii deșarte.

Cred că știți cu toții la ce mă refer. Cu toții am avut la un moment dat un prieten pe care am crezut că-l vom avea lângă noi pentru totdeauna, și care s-a dovedit a nu trece crudul test al timpului. Acel prieten care mai ieri era cel mai puternic sprijin al nostru, iar azi e doar o amintire…

Poate că nu trecem chiar toți prin asta. Mai sunt și excepțiile care, surprinzător, întăresc regula, însă în general ajungem cu toții să cunoaștem sentimentul. Așa că dacă nu ți s-a întâmplat încă, nu te îngrijora, sunt șanse mari că o vei păți în curând.

E normal și logic că nu ne putem păstra toți prietenii pe care ni-i facem de-a lungul vieții. Creștem. Ne schimbăm. Ne maturizăm. Știm cu toții povestea. Ceea ce e trist și nu atât de logic e atunci când ajungi să pierzi una din acele persoane la care țineai cu adevărat, în care aveai încredere, în care te confesai, care ți-a devenit ușor-ușor cel mai bun prieten. Credeai că veți rămâne prieteni pentru totdeauna, că nimeni și nimic nu va putea distruge prietenia pe care o aveți. Apoi vine cruda realitate și-ți năruie toate iluziile, bineînțeles în timp ce-ți râde în față de cât de naiv ai fost.

Povestea începe cât se poate de simplu. La un anumit moment în viață, cunoaștem o persoană de care ne simțim atrași și legați, care credem că ne poate înțelege așa cum nici noi înșine nu suntem în stare să o facem. Din vorbă-n vorbă, din secret în secret, ajungem să legăm o strânsă și frumoasă prietenie care credem, mai bine zis sperăm, că va dura toată viața. Până aici toate bune și frumoase. Îi împărtășim totul, fără teamă sau ezitări. Îi spunem fiecare necaz prin care trecem, fiecare problemă pe care o avem. Totul e natural, fără rezerve, doar ți-e cea mai bună prietenă, iar într-o prietenie, știe toată lumea, totul se dăruiește, nimic nu se dă la schimb. Pare că nimic nu poate merge rău.

Și apoi încep să vină micile pete negre de pe altfel complet alba foaie de hârtie a prieteniei voastre. Nu știu cum încep aceste pete să se ivească. La un moment dat pur și simplu nu mai sunteți la fel de conectați, de legați unul de altul cum erați înainte. Nu mai sunteți pe aceeași lungime de undă. Fiecare a început să-și dezvolte propriile interese, pasiuni și preocupări, cum e și normal. Doar că acestea nu mai corespund. V-ați schimbat amândoi, ați luat-o fiecare pe câte un alt drum. Nu știu unde e răscrucea la care v-ați despărțit, și nici unde e cea care va face ca drumurile voastre să devină iarăși unul singur. Poate că aceste răscruci nici nu există. Poate ați mers încă de la bun început pe două drumuri separate, care erau însă destul de apropiate încât să vă dea impresia că erau unite. Nu știu și nici nu contează. Important e că nu mai aveți ceea ce obișnuiați să aveți.

Așa că, încet dar sigur, lucrurile încep să se răcească. Nu mai sunteți așa de apropiați. Nu vă împărtășiți chiar tot, și chiar și atunci o faceți, naturalețea de altădată e demult uitată. Petreceți din ce în ce mai puțin timp înainte, până când pretextul de a vă întâlni devine „Nu ne-am mai văzut de mult”. Întreaga relație a căpătat deja o notă forțată, de parcă una sau chiar niciuna nu mai vrea cu adevărat să fie „cea mai bună prietenă a celeilalte”.

Rezultatul? O prietenie forțată și peticită, ținută în loc mai mult de amintiri și de „frumoasele vremuri de odinioară” decât de interese și pasiuni comune. Parcă ați rămas prietene mai mult pentru ceea ce v-a legat cândva decât pentru ceea ce vă leagă acum. Și aici intervine ceea ce eu numesc „sindromul prietenului din copilărie”, care e exact ceea ce indică numele. Nu mai e prietena ta cea mai bună, e doar prietena din copilărie, cea mai veche, pe care o ții pe lângă tine parcă doar din comoditate și dintr-o oarecare nostalgie. Parcă e puloverul preferat pe care-l purtai când erai mică și nu ratai nicio ocazie să-l pui pe tine, dar care acum ți-a rămas mic și, de atâta purtat, firele au început să se dezbine. Dar, deși e mic și dezlânat, e încă fostul tău pulover preferat, de care te leagă atâtea amintiri plăcute încă nu-ți vine să-l dai sau să-l arunci. Așa că îl porți cu încăpățânare unde poți, în casă unde nu te vede nimeni, de exemplu. De-abia rezistă să nu se deșire cu totul, și totuși tu refuzi cu încăpățânare să renunți la el.

Așa și cu fosta cea mai bună prietenă. Partea cea mai tristă e că rămâi blocată între a două lumi, cea a trecutului și-a amintirilor și cea a prezentului și a implacabilei realități. Nu vă mai puteți întoarce la ceea ce ați avut cândva, dar nici să treci cu totul peste nu-ți vine. Așa că rămâi prinsă undeva la mijloc, poate fără să-ți dai seama de cât de absurdă e întreaga situație.

Sper că vă dați seama că o astfel de prietenie nu poate dura la nesfârșit. Oricât de tare o strângi în dinți, indiferent cât de mult îți dorești să reziste sau cât de mult lupți pentru ea, pur și simplu nu are cum să țină mai mult de atât. Precum o casă clădită pe un teren în pantă, nu are nevoie decât de un imbold mititel pentru a începe încet-încet să se dărâme. Restul e doar o chestiune de timp.

E trist, însă de multe ori se întâmplă așa. O prietenie care credeai că e pe viață ajunge să nu dureze mai mult de câțiva de ani. Spuneați că sunteți prietene „pentru eternitate”. Și apoi ajungeți să realizați că eternitatea nu e atât de lungă pe cât credeați și sperați voi.

Prietenia. Un singur cuvânt, ce promite atât de multe. Un cuvânt înșelător, ce de multe ori aduce după sine decepție și un profund sentiment de gol și dezolare. Căci, într-adevăr, nu ai cum să nu simți o acută tristețe atunci când pierzi persoana care pentru un timp ți-a fost cel mai solid sprijin. Simți un imens gol, de parcă ceva dinăuntrul tău ți-a fost smuls cu forța. De fapt, nu e decât sentimentul singurătății.

Deci, cum spuneam, prietenia, uneori cea mai mare minciună pe care ți-o repeți sieși, alteori cel mai pur adevăr. O iluzie care poate dura toată viața sau o singură clipă. Și, cu toate astea, o experiență pe care continuăm să o căutăm, în ciuda tuturor dezamăgirilor. Nu suntem încă destul de puternici pentru a trăi singuri, înconjurați doar de noi înșine și de singurătate. Poate că nu vom fi niciodată. Cine știe? Un lucru e sigur. Prietenia poate că nu a fost și nu e nici acum eternă, însă căutarea uneia care să dureze promisa veșnicie este și va fi și de-acum încolo. Eterna căutare a unei persoane care să fie noi și ei în același timp. Eterna căutare a nouă înșine în altcineva. Eterna căutare a eternei prietenii.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: